Human 2 Human

Vă mor copiii, bă!

Pot să înţeleg că nu vreţi să faceţi unul dar nu pot să înţeleg cum vă descotoşmăniţi ca de ciumă de cei pe care îi aveţi deja. De parcă n-ar fi ai voştri. De parcă n-aţi plătit cu toţii pentru ei. De parcă nu i-a vrut nimeni…

Vă mor copiii, bă!
Mor pe capete în spitale, acasă, la Cuca Măcăii şi chiar în buricul oraşului. Vă mor copiii, bă!

Ştiţi voi, raţiunea de a fi, motivul unora de a se trezi în fiecare dimineaţă, bucuria divină a ălora de la slujba de duminică, fericirea trecătoare dar insistentă a celor ce nu cred în minuni şi rostul lumii. Ăia. Ăia mor.

Aşa haini am ajuns? Aşa javre am ajuns? Atât de jos ne-am coborât încât ne uităm cum mor copiii şi ne gândim că oricum planeta nu ne mai suportă pe toţi. Aşa de uşor am trecut cu toţii în tabăra egoiştilor? Aşa de simplu e să te lepezi de copii cum e să te lepezi de Satana la un botez ortodox?

Ne mor copiii, bă! Şi e vina noastră! Întotdeauna a fost vina noastră. Uneori din neştiinţă, alteori din superstiţie, câteodată din egoism dar cel mai des din credinţă prost încredinţată. E vina noastră. Nu a lor.

Mor pe interior pentru că ne conectăm mai uşor la Facebook decât la ei şi mor pe exterior pentru că vrem ca fericirea să se întâmple acum, nu peste câţiva ani, când sunt ei pregătiţi. Mor. Mor de dor şi de neştiinţă şi de neadaptare la lumea cu susul în jos pe care noi am creat-o. Mor de prea multă durere şi mor de prea multă fericire pentru că în visul nostru infuzat cu îndemnuri psihologice am scos echilibrul din ecuaţie.

Mor înainte să se fi născut şi mor în timp ce cresc, mor uitându-se cu ochii de adulţi la tine şi mor cu regrete de oameni bătrâni. Vă mor copiii, bă! Şi ăia care rămân, ăia nu-s ai voştri. Sunt proprii stăpâni, că voi n-aţi fost în stare.

Ăia care rămân sunt supravieţuitorii. Sunt ciungii, schilodiţii şi autiştii care au rezistat eroic şi v-au ignorat tentativele de omucidere.

Vă mor copiii, bă! Îi omorâţi câte un pic în fiecare zi. Chiar nu ştiţi că ei au nevoie doar de dragoste ca să trăiască? Chiar nu ştiţi că din mocirlă se şlefuiesc diamante, chiar nu vă pasă că omorâţi speranţa? A voastră, a noastră, a tuturor? Chiar nu vă doare? N-are cum. Eu o simt până la Dumnezeu durerea. Până în coaste. Până în creier şi până în tălpi, căci inimă refuză această invitaţie.

#notiţă decembrie 2018 din România, ţara lui “scapă cine poate” de peste 70 de ani.

sursa foto.

Standard

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.