Ţara Minunilor

Centenar pe obligate

Cică avem Centenar da’ nu prea avem ce sărbători. Adevărat. De Centenar, o parte din noi ne simţim ca atunci când ai 16 ani şi trebuie să mergi la ziua lu’ mamaie (aia cu care n-ai avut prea multe texte când erai mic), deşi în ziua aia aveai planuri cu prietenii. Centenar pe obligate. Ne obligă timpul să “sărbătorim”.

Ştii că o să fie cu poveşti din vremuri înceţoşate, cu care nu ai cum să te conectezi, că va fi mâncare uleioasă cât pentru un batalion, că se vor uita toţi la tine cu speranţă, în timp ce tu îţi doreşti să fii în altă parte.

Te simţi obligat să o îmbrăţişezi pe mamaie, să-i urezi sănătate (deşi are 100 de ani), să nu refuzi nimic din bucatele de pe masă, să o laşi să te tragă de fălci în timp ce încă n-ai apucat să mesteci, să-i înţelegi pe părinţi în timp ce mârâie la tine printre dinţi, să fii cuminte, să ai răbdare şi să bei pe furiş vinul de ţară uitat în pahare.

Obligat să-i asculţi plângerile în timp ce-o învinuieşti pentru situaţie, obligat să păstrezi tăcerea pentru că oricum nu te va asculta, obligat să porţi puloverul ăla urât (de lână mâncătoare de piele, pe care ţi l-a croşetat acum doi ani şi care ţi-a rămas mic şi mâncat de molii în dulap), obligat să te porţi civilizat pentru că decizia nu e a ta. Obligat pentru că ea a făcut “totul pentru tine”, din perspectiva ei şi “nimic din ce îţi trebuie ţie”, din perspectiva ta.

Te uiţi în dreapta, la verişorul de-al doilea, şi simţi că e la fel ca tine. Obligat.

O să treacă şi centenarul lu’ mamaie. E unul la o sută de ani. Da’ tu? Tu ce-ai făcut azi mai bine ca mamaie?

Standard

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.