Dacă scriam pentru VICE, textul ăsta ar fi trebuit să înceapă cu “am fost la evenimentele de pe Facebook ca să nu trebuiască să o faci tu”.
Delete! Delete! De la capăt. Hai să vedem ce vom povesti luni, la birou, că am făcut în week-end. Am încropit o listă cu locuri de mers, lucruri de făcut, chestii de trăit şi experimentat, cât să ai ce să spui la cafeaua de dimineaţă. Acum, na! Vă alegeţi şi voi câteva din listă. Nu le vomitaţi pe toate că se prind oamenii. Continue reading
– Tu nu ştii cum e să stai o zi întreagă cu colegii, îmi zice Andrei pe un ton de zici că venea de la muncile câmpului, nu dintr-o plimbare cu clasa.
-Ă?
-Extenuant!!! Tu nu ştii cum e să râzi o zi întreagă… E foarte obositor.
Oare ştiu? Mai ştiu? Am ştiut vreodată? Sigur c-am ştiut! Mai ştiu?
Nu-i de glumă cu râsul, e chiar foarte serios.
Stă în faţa mea, pregătită să se justifice. Pare că şi-a repetat de multe ori, în gând, cuvintele pe care urmează să le spună. Ca să se convingă pe ea. E scundă, blondă, cu ochi verzi-gălbui ce ascund cu grijă secretele unei lumi învolburate, şi-o văd cum îşi indreaptă coloana, semeaţă, de parcă ar vrea să exprime cu tot corpul hotărârea luată:
“- Băi, simţeam nevoia de o schimbare. După 10 ani…
– Şi nu puteai să te tunzi?!”
Când ştii că timpul e atât de puţin, prioritizezi uneori greşit. Le prioritizezi pe ale altora înaintea alor tale. Toţi facem asta într-o oarecare măsură, altfel am fi cu toţii nişte egoişti insuportabili. Atât de egoişti încât n-am mai avea în jur pe nimeni cu care să fim egoişti.
Ăştia de lângă noi ne înghit aşa, cu bune şi rele, din moment ce n-au plecat la prima dovadă de egoism. Noi… ne recompensăm după posibilităţi. Uneori mai mult decât e cazul, alteori deloc sau chiar mai rău. Continue reading
Dacă eu şi România am fi pe canapeaua psihologului să vorbim despre relaţia noastră, aş spune sincer că n-am iubit-o niciodată. Am luat-o de-a gata şi, ca pe orice cal de dar, n-am căutat-o la dinţi.
Dacă eu şi România ne-am întâlni pe pod în Tineretului, sub o ploaie fierbinte de vară, aş încerca să o apăr de vicisitudinile vremii, cel puţin până ajungem la un adăpost. Continue reading
Stai, stai! Nu pe Míster, ci pe Mistér. Ştii tu, lucrul ăla inaccesibil raţiunii omeneşti, necunoscut, taina, enigma. Pe ăla tot vrem să-l dezlegăm. Nu ştim exact de ce, da’ ştim că vrem să nu mai fie legat.
Vrem să ştim tot, să controlăm tot, şi dup-aia, când îl facem scăpat pe mister, ni se face dor de el, cum ni se face dor câteodată de copilărie. Şi-l vrem înapoi. ‘Cause you can’t handle the truth.
Cum naiba, mă?! Păi cum o să mai ştie sutele de prieteni că tu eşti o eroină a zilelor noastre, că ai fost Nefertiti într-o viaţă anterioară şi că sufletul tău pereche este nush ce actor de mâna a doua? A? Continue reading
Eu sunt Xenială. Cică nu-i de rău. Aşa au zis nişte oameni. Pare-se că cei născuţi între 1977-1983 sunt o specie aparte, veriga lipsă: au avut o copilărie analogă şi o maturitate digitală. Şi cum ei se află fix între Generaţia X şi Millennials, i-au numit Xennials. Atât s-a putut la capitolul inspiraţie! Continue reading
